Disperare

Am cunoscut un om. Nimic deosebit veti spune. Dar eu va repet, am cunoscut un om. Are 50 de ani, a fost profesor iar de 2 ani se lupta sa existe. Este un om micut de stat, fragil si cu chipul brazdat de suferinta. Acelasi chip, vesel si lipsit de griji, imi zambeste dintr-o poza facuta in urma cu 30 de ani. Acum Isi doreste un loc de munca. Orice zice. Va cara navete, va vinde, va sapa santuri, va face curat, orice repeta obsesiv…iar acest orice este un strigat de ajutor catre o societate apatica si blazata. Este un orice nu pentru el ci pentru cei doi copii… gemeni…doi baieti… talentati si maturizati inainte de vreme de grijile parintilor. Au venit mai tarziu in viata familiei. Au venit atunci cand nimeni nu-i mai astepta. Au venit in pereche poate pentru ca au anticipat ca vor ramane singuri mai repede decat altii. As vrea sa-i ajut. As vrea sa gasesc un loc de munca si sa le ofer siguranta unui inceput de an scolar linistit. As vrea sa cred ca daca cineva va citi aceste randuri si are posibilitatea de a oferi „orice” post de munca unui profesor care si-a pierdut increderea in sine dar inca mai spera de dragul copiilor sai, o va face.

Acesta este un strigat de ajutor. Este strigatul meu de ajutor pentru un Om pe care l-am cunoscut si care trebuie sustinut pentru simplul fapt ca exista.